Marius Cristescu, împreună cu fratele său Emil, sunt singurii timișoreni în TOP 300 Forbes. Știu cum au făcut primul milion de mărci germane cu zece TIR-uri de televizoare aduse din Germania în anii 1990, dar nu despre asta vreau să povestesc și nici despre cât plăteau studenții străini pentru trecerea examenelor la exigentul profesor de la UMF Timișoara, Cristescu, tatăl celor doi oameni de afaceri.
O întâmplare datată 1999. Un amic din București, mă roagă să duc un petrolist american la Timișoara. Texanul nu știe moravurile capitalismului de cumetrie. Povestim pe drum. Îi spun de imensele resurse naturale, ale solului și ale neamului românesc. E interesat să concesioneze niște câmpuri de zăcăminte de gaz și de petrol.
După șase ore ajungem la Timișoara. Îl sun pe Marius Cristescu. El are mai multe câmpuri de exploatare a țițeiului prin Arad și Mehedinți. Ne primește în clubul proaspăt deschis, într-un spațiu pe vechiul amplasament al Fabricii de Unt, undeva în spatele Pieței 700, pe Gheorghe Lazăr.
Fum. Muzică la maxim. Fete frumoase îmbrăcate în iepurași ne dau târcoale. John se uită mirat la mine. Îi zic în engleză: “ăsta e preludiul business-ului.” Nu știu cum se zice antreu.
E nerăbdător să vorbească despre propunerile sale de investiții în domeniul extracțiilor de petrol. După un anumit timp, lung cât o așteptare la doctor, vine Marius Cristescu și ne invită să ieșim afară. Americanul se așteaptă să mergem în vreun birou. Din contră. Ne duce în parcare. Ne prezintă frumoasa limuzină Mercedes, decapotabil, C Klasse. “E unic în România. L-am luat de pe bandă din Germania,” ne spune Cristescu într-o neaoșă limbă română.
Continuă, spre disperarea investitorului. “Am card. Deschid mașina punând doar mâna la inimă.” Trebuie spus că respectivul card îl ține la piept. “E doar pentru mine și gagica mea.” Ușile se ridică la un semn nevăzut. Zici că e avion. E gata de decolare.
Antreprenorul român continuă să ne prezinte minunea de pe lume. Noul Mercedes, “musai pentru două persoane.”
Într-un târziu, îl întreb nevinovat pe texan, dacă îi place. Îmi răspunde ferm: “dacă întânesc un astfel de businessman în America, îl consider fie fie traficant de droguri, fie aventurier. Nu așa se fac business-urile.” Evident că nu traduc în limba română.
Într-un târziu, suntem înștiințați că dimineață ne vom întâlni cu directorul.
Ce a urmat?
Texanul zice de dimineață, la micul dejun, să ne împachetăm și să ne întoarcem la București. Așa se termină o afacere neîncepută.
Probabil că americanul nu știe să-și adapteze gusturile pentru afaceri în Noul Eldorado. De pierdut, pierde el, dar ce să-i faci, “nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește.”
PS. În foto e un model retro.
