La 30 de ani după instaurarea democrației în România țara duce lipsă de lideri politici de anvergură. Competiția politică se duce la un nivel extrem de jos și există un cerc vicios el unei degradări continue. Pe măsură ce polemica politică devine o bătaie cu invective și acuzații murdare, doar persoane animate de promisiunea unui succes facil mai sunt dispuse să intre în arenă. De aici și perspectiva publică dominant negativă asupra direcției în care merge țara.
România și-a trăit viața politică din scandal în scandal și se aliniază țărilor civilizate în a face din furie și frică principalele mecanisme de opțiune electorală. Rezultatul: activitatea este mai intensă în Ministerul Administrației și Internelor decât la Ministerul Economiei sau al Turismului. Frustrarea crește și dezbinarea pe măsură. Iar politicienii sunt speriați să nu intre în malaxorul public de stabilire a vinovățiilor.
Liderii politici sunt foarte sensibili la reflectarea media a propriilor acțiuni și obișnuiți să reacționeze la presă. În consecință, politicienii sunt foarte reticenți în a prelua inițiativa, mai ales a se lansa în proiecte curajoase sau ambițioase. Timpul a arătat că riști mult mai puțin și ești mai câștigat dacă ataci concurența decât dacă vii cu o soluție inovatoare.
Ce este până la urmă un lider? Cel care găsește soluții în situații care par fără ieșire sau în fața alternativelor războinice. Un lider veritabil are curajul unor soluții neașteptate. Un lider puternic alege și își asumă până la capăt o soluție. Gândește de două ori și taie o dată. Politica există pentru că în societate normalitatea tine de diversitate, de polarizare și soluții multiple. Politica este arta găsirii numitorului comun la opțiuni diverse și a gestionării intereselor contradictorii. Politicieni sunt mulți, dar liderii lor sunt aleșii, puțini la număr, care dau direcția, care-și asumă soluția și în situații în care asumarea este periculoasă. Dar mai ales sunt cei care reprezintă grupul și în fața contestărilor și adversității. Perseverența, constanța opțiunii, forța de a rămâne pe poziția asumată sunt atributele care-i determină pe simpli membrii să-și urmeze șefii, să fie motivați în acțiunile politice și să se mobilizeze eficient.
Ce are România? Are lideri liberali care se ocupă excesiv de protecție socială și social democrați conduși exclusiv prin forța asumărilor colective. Odată ajuns la guvernare, Ludovic Orban nu a mai avut curajul asumării nesustenabilității creșterii pensiilor și-și consumă tot capitalul de încredere în a-i ameți pe români că vor beneficia în continuare de pensii mărite, chiar dacă tot liberalii spun că nu au cu ce să le mărească. Lipsa de curaj, de sinceritate, demagogia sunt evidente. În tot acest timp, președintele interimar al PSD, Marcel Ciolacu, nu a anunțat nici o decizie majoră înainte să o asume în deja celebru Comitet Executiv, iar politica de alianțe o decid organizațiile. Decizia ”fără penali” nici n-a răsunat bine și președintele PSD a preferat să tacă la apariția cazului Sorina Pintea și să nu mai afirme răspicat hotărârea luată. O decizie menită să maximizeze șansele PSD și să anuleze efectele electorale ale telejustiției. Era probabil nevoie ca Marecel Ciolacu să explice că hotărârea PSD nu este un criteriu meritocratic în alegerea candidaților, nu este o ante-pronunțare asupra vinovăției unor colegi, ci doar o măsură pragmatică prin care se dorește ieșirea în prima linie a competiției electorale cu oameni lipsiți de vulnerabilități tocmai pentru a anihila ofensiva adversarilor pe tema corupției. E o decizie strategică și oricine, inclusiv președintele, poate deveni victima unui abuz, dar este un risc asumat pentru un interes superior în loc de o înfrângere colectivă și perspectiva unei marginalizări până la scoaterea din scenă a PSD.
Liderii politici se tem de cea mai firavă critică. Atât din partea colegilor, dar mai ales din partea presei. Pare că au uitat că deciziile cu adevărat politice sunt cele care provoacă dezbateri diverse și de amploare. Abia când produci polemici începi să contezi cu adevărat pe scena politică.
Ar fi nedrept să încheiem fără să remarcăm talibanismul și imobilismul caracteristic multor colegi de breaslă pentru care linia dintre preferați și detestați politic a fost demult și definitiv trasată. Indiferent de ce se întâmplă, comentariile lor sunt o sumă de clisee, iar cantitatea de venin este tot ceea ce contează.
PS: Politica printre ”labe și labii” este la fel de jenantă pentru politicieni și jurnaliști. Mai ales pentru bunicii care în câțiva ani vor fi luați la rost de nepoți în legătură cu ce au dat ei nației de la care au atatea asteptări!