Încotro? Omul, prizonier al fricii sau al plăcerii
Libertatea nu ți o testezi aruncând cu pietre în fereastra vecinilor. Libertatea și democrația se verifica dacă puternicii zilei ajung sa fie trași la răspundere când comit un abuz sau o ilegalitate.
In orice societate, grupurile intră în competiție pentru resurse sau pentru prestigiu. Pot cei puternici să și conserve poziția superioara și sa acumuleze din ce în ce mai multa putere și sa se pună la adăpost de orice tragere la răspundere?
Răspunsul este incontestabil afirmativ. Iar regimul comunist pentru suficient de mulți oameni este încă o experienta personala și, prin urmare, mecanismul controlului prin teroare este cunoscut. Spaima de închisoare, de a fi trimis la munca de jos, de a ți fi tratați copii drept paria, de a ți fi interceptata corespondenta erau politici de stat prin care oamenii erau controlați spre a nu ridica probleme regimului. Frica este demonul care păzește poarta la unele altare ale Puterii. Desigur, ea este utilizata și la o scara mai mica. Atunci când angajații din abatoarele germane tac și accepta condiții inumane și încălcări flagrante ale dreptului muncii, tot frica de a și pierde veniturile de care depinde întreaga familie este resortul. Dar frica trebuie sa se incolaceasca drept teroare în sufletul omului ca să i paralizeze mișcările. Presa, televiziunile, rețele sociale trebuie sa cultive o reprezentare hiperbolizata a celor care dețin puterea. Fără sentimentul ca forță celui care ne încalcă drepturile este copleșitoare ne am învinge frica și am reacționa.
Însă exista un demon mai parșiv care ne adoarme, ne amețește, ne anesteziaza. Aproape nebănuit, deloc cunoscut publicului larg. Dar testat cu succes în mediile studențești ale anilor 60 – 70 de peste Ocean. A oferi maselor surse ieftine de placere instituie un control mai ieftin și mai sigur. Este soluția testata, deliberat sau nu, cu ocazia festivalului de la Woodstock. Sexualitatea și consumul de substanțe halucinogene sunt un anestezic puternic, dar exista și dependenta de cumpărături, transformarea în spectacol ieftin a dezbateri politice etc. Toate capabile sa incante omul, amețit de bombardamentul informațional.
“Să facem dragoste, nu război!” este sloganul sub care s a câștigat războiul pașnic al ocupării universităților americane. Generațiile care au validat descătușarea energiilor carnale sunt astăzi la vârsta senectuții înaintate, iar omenirea nu mai dezbate dreptul femeii la orgasm, ci promovarea genului fluid în rândul copiilor.
Societatea de consum, asociata cu libertatea înțeleasă ca libertinaj, este o societate în care principiul plăcerii modelează relațiile inter umane. Stimularea nevoilor și suprasatisfacerea lor îl înrobeste pe om. Ii ocupa timpul, îl transforma într un arc reflex. Sistemele de creditare și tehnologia amplifica trebuintele, anulează așteptarea, devalorizează răbdarea. Totul se petrece aici și acum. Omul trăiește clipa și renunță sa dea sens vieții, sa realizeze proiecte mărețe, sa se angajeze în activități sau acțiuni care i ar afecta sistemul de dependente. Omul se transforma într un ansamblu de reflexe condiționate. În pace, cata vreme nevoile sunt satisfăcute, în erupții de furie și violență, când circuitul este întrerupt. Frustrarea, privarea de placere erupe. Se dezlănțuie. Controlul resurselor echivalează cu controlul acalmiei și exploziilor sociale.
Una din dimensiunile personalității umane privește nevoia de stimulare, pe care psihologii încearcă sa o măsoare. În limbajul comun este nevoia de a se întâmpla ceva, de a trăi evenimente care sa ți dea sentimentul ca existi, ca ești viu, ca exista noutate. Ceea ce înseamnă că nevoile au un crescendo perpetuu.
Explozia de violente în lanț care a cuprins omenirea ar putea fi rezultatul întreruperii alimentarii trebuintele? Deocamdată asistam la demolarea vechii ordini. Suficient de violenta cât sa ne dorim instaurarea regulilor. Facem dragoste, nu război? Cine ar avea ceva împotrivă? Lumea se va reaseza. Războite vor fi doar sufletele noastre!
