Ludovic Orban nu are ce să facă. Este cel mai bun liberal și victoria la conducerea PNL îl obligă să între în cursa prezidențială.
Marcel Ciolacu nu are nici el de ales. Este obligatoriu să găsească rețeta succesului și PSD să câștige alegerile prezidențiale din 2024. Au luat bătaie după bătaie. Fiecare msi crunta decât precedenta. Ultima înfrângere atât de rușinoasă încât scandalul angajării la BNR a Vioricai Dăncilă pare o campanie orchestrată de a o readuce în prim-planul atenției publice.
Trebuie să crezi că victoria este posibilă ca să te mobilizezi să lupți. Este situația electoratului PSD, mai ales a membrilor activi, a nucleului dur, rămași fără general de fiecare dată pe câmpul de luptă. Marcel Ciolacu a înțeles și face management de partid în locul unei strategii personale de acaparare a Puterii.
PSD și PNL sunt partide consolidate, alternativele din primă linie. Pretendente la guvernare, ele trec, la ascensiune, prin examenul coalizării celor mici, a celorlalți împotriva presupusului învingător. Se trezesc izolate și lovite din toate părțile. Lupta acerbă ascute săbiile și rămân fără aliați, riscând să piardă guvernarea pentru o singură funcție. Cea de președinte de stat. Guvernarea și prezidențialele devin obiective concurente. Pentru că PNL nu a ajuns niciodată la forța PSD, a rezolvat mai ușor și mai bine dilema.
În alta ordine de idei, un partid mare nu se repliazâ rapid în spatele unui candidat neașteptat. Forța e în organizații și în politică dacă nu-ți arăți periodic mușchii, nu iei bătaie. Te trezești în afara ringului. Reacția față de soluțiile din afară sunt de respingere și se alege varianta de compromis, cea mai “convenabilă” pentru toate grupările, așa cum s-a întâmplat și cu Viorica Dăncilă.
Într-o țară a politicii ca spectacol, căreia ii lipsesc construcțiile durabile, campioni ajung iepurașii din joben, candidații surpriză, și nu munca, perseverența, constanța.
Nu în ultimul rând, politica și democrația trec peste tot în lume printr-o criză de profunzime, o criză structurală. Oamenii nu au încredere în politicienii pur sânge și savurează telenovelele publice care hrănesc imaginarul colectiv în campaniile electorale. Deci este mai facil să ajungi la Cotroceni pe calul alb al anti-corupției europene sau cocoțat pe scutul anti-rachetă care aduce pacea în zonâ. Politicianul pur sânge trebuie să se poziționeze. Să-și definească măcar vag obiectivele. Așa apar adversarii dezavantajați de alegerile tale. Eroii hollywood-ieni sunt inocenții pe care toate grupările de putere se simt capabile să – i preia sub comandă.
Considerentele care dezavantajează candidații interni își pierd forța atunci când organizația de partid trebuie să-și dea acceptul, cu cât partidul este mai puternic, cum este cazul PSD. Aici vine inteligența politică a lui Marcel Ciolacu. Comoetitia internă pe candidaturi ține structurile în priză și mai ales le garantează decizia. Mai mult decât atât, strategii otrăvite, de tipul celei adoptate anterior de Victor Ponta, care critica PSD ca sâ-l preia, nu mai sunt posibile. Dacă vrei susținerea membrilor nu poți să dai cu pietre în liderii lor. Trebuie să vii cu propria zestre la măritiș. Deci, atentie!
După cum se vede, între partidele clasice apar diferențe serioase de abordare. Desigur, criza va favoriza figura paternalistă, dar diviziunea socială a muncii saltă performanța, cum ar spune Emil Durkheim.
Sursa: Realitatea Din PSD
