Comunismul și socialismul nu vor vindeca diviziunile sociale de astăzi. Doar social-democraţia – care a contribuit la îndepărtarea extremismului după al doilea război mondial – ar putea, scrie Sheri Berman în the Foreign Policy.

Inechităţile sociale au dus la creşterea încrederii tinerilor americani şi europeni în figurile socialiste. Un număr restrâns de persoane deţin un capital uriaş, asta ducând la mărirea disparităţilor, astfel explicându-se de ce tinerii ajung să simpatizeze cu persoane de tip Bernie Sanders sau Alexandria Ocasio-Cortez, care se declară mândri că sunt socialişti.  

Prosperitatea relativă și stabilitatea democratică, din deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial, au făcut ca americanii și europenii să uite cât de firave sunt valorile capitalismului. 

Pe la sfârşitul secolului XIX și începutul secolului XX, se credea că democraţia şi capitalismul nu pot fi reconciliate. Mulți liberali și conservatori se temeau că, prin supraevaluarea maselor, democrația va duce la ceea ce John Stuart Mill, de exemplu, numea „tirania majorității.” 

Prin anii 1930 și mai ales după 1945, a avut loc o așa-numită mare transformare a Occidentului, permițând reconcilierea capitalismului cu democrația. Aici un rol special a avut social democraţia care a împăcat cele două forme de organizare a societăţii. 

Social Democraţia e diferită de socialism. Această ideologie abordează dezavantajele capitalismului, reglementând piețele și punând în aplicare politici sociale care protejează cetățenii.

Întrucât în ​​prezent lumea se află în mijlocul unui alt atac împotriva capitalismului și a reînvierii socialismului, merită să facem diferenţierea dintre socialism şi social-democraţie. 

Răspândirea capitalismului în secolul XlX a dus la o creștere economică fără precedent, dar și la inegalități sociale. Deloc surprinzător a apărut o reacţie contra acestora. Karl Marx a devenit drept cel mai puternic critic al capitalismului. Astfel s-a fundamentat ideologia mişcării socialiste, care a prins tot mai mulţi aderenţi. 

Chiar și după lunga depresie de la sfârșitul secolului XIX, totuși, capitalismul nu a căzut în colapsul pe care Marx l-a prezis. S-a ridicat atunci întrebarea: Ce trebuia făcut? În cazul în care capitalismul nu dispare de la sine, ce ar putea face socialiştii pentru o viaţă mai bună? 

Unii au susținut ideea că, dacă capitalismul nu va dispărea de la sine, socialiștii ar trebui să-l elimine cu forța. Violenţal-a însufleţit pe liderul sovietic Vladimir Lenin,moștenitorii săi fiind cunoscuți sub numele de comuniști. În ciuda agresivităţii sale, mulţi au rămas încredinţaţi că doar o cale pașnică și democratică poate face socialismul biruitor.

Tabăra democratică a fost și ea împărțită. Socialiștii democrați credeau că, deși Marx ar fi putut greși în ceea ce privește iminența prăbușirii capitalismului, avea dreptate în ceea ce priveşte inegalitatea socială. 

Reformele capitalismului, în această privință, au avut un efect limitat, întrucât nu au putut modifica fundamental sistemul. 

Povestea socialismului din secolul trecut este o poveste a bătăliei dintre trei alternative: comunism, socialism democratic și democrație socială.

Această bătălie a ajuns la un crescendo în Occident în anii interbelici. În Europa, socialiștii s-au confruntat cu un peisaj politic transformat de Primul Război Mondial și cu probleme economice rămase din timpul Marii Depresii. O consecință a acestei perioade de haos a fost extremismul politic în creștere, care a atras mulţi cetățeni, din cauza incapacităţii guvernelor democratice de a răspunde nevoilor lor.

Social-democrații au susținut că cel mai important obiectiv al stângii trebuie să fie utilizarea statului pentru a reforma – și poate chiar – de a transforma capitalismul. 

La mijlocul anilor 1930, social democrații au ştiut ce e de făcut pentru a limita efectele negative ale capitalismului. În anii interbelici, social-democrații nu au putut să-și pună în aplicare agenda – decât în ​​Scandinavia și, într-o mai mică măsură, în Statele Unite. 

Odată cu prăbușirea democrației în Europa anilor 1930 și după cel de-al doilea război mondial, a apărut oportunitateaunei înţelegeri, pe baze social democrate, a relației dintre capitalism și democrație.

30 de ani după 1945, s-a ajuns la concluzia că social-democraţia a produs cea mai rapidă perioadă de creștere a Occidentului. În această perioadă, conflictele sociale au scăzut, la fel ca şi extremismul, iar pentru prima dată în istoria Europei Occidentale, democrația a devenit normă.

În ciuda acestui succes remarcabil, social-democraţia a început să cadă la sfârșitul secolului XX. Pe deoparte datorită dificultăţilor economice ale populaţiei începând cu anii ’70 şi pe de alta, a comunismulului sovietic, principalul său concurent, care şi după 1989, a subminat în continuare ideologia social democrată.

Inegalitatea economică și nesiguranța au crescut, diviziunile și conflictele sociale s-au adâncit, încrederea în democrație a scăzut și extremismul s-a extins. Pe măsură ce aceste probleme reveneau, iar comunismul era discreditat datorită violențelor, autoritarismului și a ineficienței sale, temele și argumentele social democraţiei au revenit.

Astăzi, ca și în trecut, social democrații văd doar defectele capitalismului și solicită din nou abolirea acestuia, în timp ce mulți de dreapta văd doar beneficiile acestui sistem.  

A fost nevoie de tragediile din anii interbelici și de după cel de-al Doilea Război Mondial pentru ca o generație de politicieni, cetățeni europeni și americani, să aprecieze pericolele la care e supus capitalismul, fragilitatea democrației și nevoia de compromis pentru a asigura compatibilitatea și sustenabilitatea celor două. 

Compromisul instituit de social democraţie a asigurat cea mai lungă perioadă de succes a Occidentului. Promovarea avantajelor capitalismului și ocrotirea cetățenilor de dezavantajele sale rămân la fel de cruciale ca întotdeauna.

Semnele de avertizare că ne apropiem de situaţia anilor 1930 și 1940 sunt clare. Sperăm  să nu fie nevoie de o altă tragedie, pentru a convinge liderii politici să recunoască avantajele unei soluții social-democratice pentru criza contemporană.

Traducere şi adaptare

Marius Ghilezan